Mândria de a fi român

1. Festivismul

Avem o bijuterie de țară, extrasuperultrahiperbogată, minune mare, dom’le, cum nu s-a mai văzt’. De la petrol la superatracții turistice avem de toate, cum n-are nimeni. Basme! Povești cu Hansel și Graetel. Om fi având noi câte ceva, da’ în tâmpenia noastră nu ne dăm seama că nu vom putea extrage țiței niciodată la nivelul/prețul țărilor arabe, fier la cel al Australiei și tot Austria și Elveția vor rămâne țările unde se duce lumea la schiat, iar la mare în Grecia și Spania. A, de exemplu, stăm mai bine ca Ungaria din punct de vedere al resurselor, adevărat, dar asta nu prea înseamnă nimic. Când ai un chilot pe tine ești mai îmbrăcat ca ăla cu frunza sprijinită de <cenzurat>.

Tot în capitolul ăsta intră și istoria. Băi, frate, când iei o carte de istorie ți se pare că, de când lumea și pământul, poporul ăsta n-a făcut altceva decât să-i snopească pe unii și pe alții în diverse bătălii (una mai năpraznică ca alta). Vitejie pe toată linia, eroism și piepturi aruncate în față, las’ numa’ să vină că scoatem noi coasele, topoarele și sucitoru’ la ei și-i trimitem acasă și răriti și subțiați de foame și sete (după chestia cu arsu’ câmpiilor și otrăvitul apei). Ce contează că, în 2000 de ani și mai bine, perioadele de „libertate”, cumulate împreună pe provincii (chiar dacă uneori suprapuse), nu adună nici 200 de ani și numa’ cine n-a vrut nu ne-a spulberat? Ce contează că în istoriile celorlalți marile noastre victorii apar ca niște mici încăierări, pen’că de fapt ei erau ocupați în altă parte cu războaie adevărate? Sau că la jumătate dintre bătălii eram niște participanți nesemnificativi la războaie între alții mult mai puternici? Ne lăudăm că n-am fost pașalâc turcesc ca alții, păi de ce să fim? De ce să țină turcii armate staționate la noi când, de bună voie - așa cum facem și acum (vezi NATO) - ne asumam vasalitatea și le ceream protecția, iar domnitorii își cumpărau tronul la poartă? Că de cuceriri nu e cazul să povestim că n-avem ce și, la urma urmelor, nu agresivitatea este semnul popoarelor înfloritoare? Nu zice nimeni să ne ascundem pe undeva cu o asemenea istorie, la urma urmelor toate statele mici au avut soarta asta, dar să te mai și bați cu cărămida în piept cu texte gen popor viteaz și luptător e de-a dreptul jalnic.

2. Cultul personalității

În mod ciudat, percepția comună despre cultul personalității este că ar fi o boală a individului. Adică ceva gen „Ceaușescu suferea de cultul personalității” sau cam așa ceva. Complet greșit. Ceaușescu suferea de paranoia și, ca majoritatea paranoicilor, vroia să vadă că e apreciat și că lumea ține la el. Cultul personalității e o boală socială, a mulțimilor, și nu a personajului vizat. Și, doamne, cât de bolnavi suntem. Ne-am umplut de „cel mare și sfânt”, de „viteazul”, de „luceferi”, de „cel mai mare ... al tuturor timpurilor”, „... de aur” etc. Nec plus ultra. Gata, terminați cu poezia că n-o să-l egalați niciodată pe Eminescu, că Hagi nu se există așa talent, iar ca Maria Tănase n-o să mai cânte nimeni. Nu numai că punem scurt un capac și orice vine e băgat dedesubt, dar, mai mult, reușim să aruncăm în umbră valori adevărate. Un exemplu clasic, pe care comit blasfemia să-l dau, e Eminescu, care, oricât ar fi de important pentru limba română, este un romantic întârziat (un termen ușor pe care de obicei îl înlocuiesc cu retardat), a cărui universalitate e 0 (zero) și care, comparat cu romanticii adevărați - pentru colțul de lectură vă recomand Heine, Schiller, Shelley, Lamartine, Musset, Lermontov, Pușkin - e un fel de Pepsi sau alte lichide cu clăbuci. By the way, hai să vedem cine găsește 5 asemănări între „Demonul” lui Lermontov și „Luceafărul”... Ei, și unde să-i mai bagi pe lângă strălucirea asta pe Blaga, Stănescu, Sorescu, Augustin-Doinas, ca să dau numai câteva nume? Ăștia sunt niște furnicuțe pe lângă elefant...

Să ne fie clar, noi îi mitizăm, zeificăm, noi ne punem capacul. Germanii nu se îneacă când spun despre Beethoven că e „unul dintre cei mai mari compozitori clasici”.

3. Naționalismul

Curentele naționale au fost extraordinare, progresiste și mirobolante în secolul XIX, când cu formarea statelor naționale. Pe noi nu ne-a anunțat nimeni că faza a fost depășită. Nu povestesc aici de șovinism, rasism sau alt ism-e xenofobe (nu că n-am fi bolnavi destul), ci de naționalismul cultural. Există o limită până la care identitatea culturală merită păstrată, cre’că ar trebui să renunțăm la copacul natal pentru o casă cu acoperiș. Nu tot ce e românesc e bun. Nu suntem mai deștepți ca alții și cea mai simplă măsură este exact universalismul, adică cât de tare participăm la fondul cultural al omenirii în general, și abia îmi aduc aminte 2-3 nume, în parte și datorită capitolelor de mai sus. Nu suntem mai generoși, mai muncitori, mai capabili sau mai orice altceva decât ceilalți. Singurul lucru adevărat e că avem femei mai frumoase ca o mare parte din celelalte popoare. Dar atât. Și asta ține de gene, nu de efort cultural. A venit momentul să mai renunțăm la o parte din românism, să ne mai uităm și la ce are vecinu’ prin curte și să învățăm câte ceva, să ne sincronizăm cu ceilalți. Altfel rămânem cu bananele, brânza, barza și mânzu’, manelele și țărănismele cu care credem că uimim una-ntruna planeta. Noi și ăia cu sulița și pene în jurul mijlocului.